Autor: Florina Grecu, facilitator de Mentalitate Deschisă în Educație
,,Știu că nu știu nimic!” aceasta ar fi deviza după care mă ghidez. Și nu o spun pur și simplu pentru a da bine, într-un soi de smerenie fățarnică, ci, pur și simplu, pentru că eu cred cu tărie că mereu am de învățat! De aceea îmi place să spun în loc de ,,merg la serviciu”, ,,merg la școală”. Pentru mine, fiecare întâlnire cu elevii este un eveniment atât de unic, atât de semnificativ, atât de bogat. Este o întâlnire cu mine însămi, pentru că mă redescopăr în fiecare zi.
De aceea este și atât de fragilă fiecare întâlnire. Mi-e teamă să nu le transmit elevilor ceva greșit, să nu le inoculez vreo credință falsă, să nu le creez prejudecăți. A sta în fața lor…implică multă responsabilitate. Copiii vin pe lume atât de puri, de minunați, de …genii. Noi îi stricăm. Sistemul îi înregimentează. E bine să trăim în societăți care subjugă, care categorisesc, care vor să fii îndoctrinat. Nu e mai simplu să domini pe cineva care are rate la bancă și care lucrează la bandă, sau într-un birou printr-o corporație?
Poate am o viziune sumbră asupra sistemului, dar tocmai pentru că am văzut ce face acest lucru din Om. Îl face mic. Îl face slugarnic. Îl îngenunchează. Am descoperit acest lucru odată cu nașterea copilului meu. Atunci a fost momentul 0 al existenței mele, când m-am întrebat ce pot fi eu pentru el? Și am decis să fiu mama care îi lasă independența de a se crea singur, de a se întregi din părți pe care le descoperă zi de zi. Ce pot eu face? Doar să îl țin de mână și să îi fiu alături în călătoria lui. Să nu îi trasez eu drumuri, să îi fac cărări bătătorite. Să și le facă el, să zboare unde dorește. Să țin cont de obiectivele lui. Habar nu am dacă e cea mai bună cale de parenting. Greșesc zilnic în educarea lui, pentru că vin cu frustrările, prejudecățile și traumele mele. Încerc să le păstrez pentru mine, dar…uneori nu îmi iese. Fiecare copil e Unic și nu există o rețetă universală de parenting, așa că, atunci când glumesc, îi spun că era tare bine să fi primit odată cu nașterea lui Vladimir și un manual de instrucțiuni pentru creșterea lui. Dar cum aș mai deveni eu Mamă dacă aș avea acel manual? Cum m-aș crea eu în acest rol?
Copiii ne fac Mame. Devenim mame doar în prezența lor. Exact cum devin Profesor doar în prezența elevilor. Fără elevi, sunt doar o tipă ce a terminat o facultate și… atât. Știți ce deprimante îmi par holurile școlii în vacanțe? Școala înseamnă suflete, zâmbete, descoperiri, viață. Altfel…școala=ziduri reci.
Provocarea cea mai mare, ca profesor este aceea de a vedea obiectivele fiecărui elev. De a le cunoaște visurile, planurile, speranțele, temerile. Și după ce le cunosc, să mă aliniez lor. Zilnic văd aproximativ 150 de copii, fiecare cu universul lui. Interacționez cu ei. Uneori prea puțin…Habar nu am, poate, că sunt zile când, un băiat ce stă trist în banca lui, suferă din cauza faptului că părinții nu sunt lângă el, muncind 14 ore pe zi ca să ,,îi creeze lui un viitor”. Sau că una dintre fete trebuie să înfrunte cancerul mamei ei. Sau alt băiat ce nu are tată și e nevoit să devină bărbat în casă pentru mama lui… prea distrusă și distrasă de pierderea ei, încât să își amintească faptul că are un băiat de 12 ani. Și câte alte povești și universuri paralele cu al meu există! Și, în acest context, eu am de predat atributiva, funcțiile comunicării sau romanul obiectiv. Și da, e necesar să le predau că de aceea sunt profa’ de română. Dar pot să fac înainte ceva: să îi VĂD. Cu toate ale lor și să înțeleg dacă se întâmplă uneori, la teste, să ia note mici. Ține tot de dezvoltarea lor.
Un moment trist a fost când puiul meu era la grădiniță și voia să meargă îmbrăcat în Batman. L-am lăsat să își ia costumul pe el și l-am trimis la grădi. Soțul meu a comentat: ce va zice doamna, nu va fi de acord, nu trebuie etc. Eu am crezut că e perfect normal ca un copil de 3 ani să fie cine dorește el să fie. Dacă vrea Batman, poate fi Batman. Doar are 3 ani și toate visurile înainte. Ce îl puteam învăța eu dacă îi spuneam că nu poate fi Batman? Dar, gustul amar a venit de la doamna educatoare care l-a dezbrăcat și l-a certat pe soțul meu că a permis asta. Prima lecție învățată de Vladimir, încă de la grădi: nu poți fi TU când dorești! Societatea te vrea în uniformă.
Să nu înțelegeți greșit! Eu am crescut în uniformă. Încă o mai port. Mult timp, ca profesor, am crezut că interesele mele vin în completarea intereselor elevilor mei. Da, normal, doar le predau ca să știe, le predau pentru că au nevoie! Trebuie să îmi fac materia, trebuie să îi ascult și să îi notez de fiecare dată când nu știu. E spre binele lor! Când am cerut feedback printr-un cuvânt care să mă descrie, de la fosta mea generație (la care am fost dirigintă), unul dintre elevii mi-a scris: ,,Sunteți verbul TREBUIE!”. Nici atunci nu mi-am dat seama ce e greșit în asta. Normal că TREBUIE să înveți, TREBUIE să vii la școală pregătit, TREBUIE să te porți într-un anume fel, TREBUIE să înveți toate comentariile pentru bac, trebuie, trebuie…Îmi părea că acest verb este proactiv, implică acțiune, comportament etc. NU! Acest verb limitează creativitatea elevului, îngrădește ceea ce poate el deveni. În cel mai rău caz, nu face decât să lustruiască statuia pe care mi-am creat-o, aceea de profesor bun, ce nu are elevi picați la bac. E doar despre mine acest verb, NU e despre ei!
Nu voi uita niciodată excursia făcută la Brașov cu foștii mei elevi. Am plecat cu obiectivele scrise clar, pentru a bifa fiecare activitate. Totul era la program, fără abateri. Obiectiv turistic 1 – bifat, obiectiv turistic 2 – bifat, obiectiv turistic 3 – bifat…Nici măcar nu i-am întrebat dacă vor să facem excursia la Brașov. Am hotărât eu și le-am comunicat. Dar, atunci venisem după un curs de Mentalitate Deschisă în Educație. Cursul m-a intrigat foarte mult. Aveam impresia că nu are ce să mă învețe, că eu sunt deja un profesor cu mentalitate deschisă. Doamne, cât greșeam! Nici acum nu sunt, ci doar am din când în când sclipiri de mentalitate deschisă. Iar atunci, eram într-o cutie cu oglinzi: mă vedeam doar pe mine!
Atunci, în acea excursie, i-am întrebat într-o seară: dacă ar fi să îmi cereți ceva pentru a avea o excursie reușită, care ar fi acele lucruri? Și mi-au spus: să nu ne mai faceți nicio poză (!), să nu mai mergem pe la cetăți sau alte obiective decât cine dorește, program de voie să vizităm singuri Brașovul, să mergem la târgul de Crăciun de la Sibiu.
Am crezut că glumesc, în primă fază. Cum fără poze? Și ce amintiri vom avea? Cum fără obiective turistice? Doar sunt stabilite. Cum program de voie? Au doar 17 ani, nu îi pot lăsa singuri prin Brașov. Cum târg în Sibiu? Traseul este clar: Timișoara-Brașov și retur.
Am plecat de la masă și m-am gândit. Ce-ar fi dacă aș ține cont de ce vor ei?! Așa că i-am chemat și le-am spus că vor primi toate aceste lucruri. A fost șocant să descopăr când le-am dat program de voie că nu a rămas nimeni cu mine. M-am simțit singură, abandonată. Înțelegerea era să mă anunțe când se întorc la hotel și să nu fie niciodată singuri, ci însoțiți de cel puțin un coleg. Nu cred că vă imaginați cum am stat în acea excursie! Nu am controlat camere, nu am pândit pe la uși, nu i-am stresat. Am ținut cont de ei, pentru că a fost prima dată când i-am VĂZUT cu adevărat. Și știți ceva? A fost cea mai frumoasă excursie. Momentul ce m-a făcut să lăcrimez a fost cel în care, în Sibiu, (după ce am mers singură să vizitez și să mănânc), am primit un mesaj de la una dintre eleve că mă așteaptă la brad. Erau toți adunați acolo și mi-au cerut să fac o poză cu ei. A fost …nici nu pot descrie în cuvinte sentimentul avut. Am avut muuuult timp ca poză de copertă acea fotografie. Atât de prețioasă a fost și a rămas încă. Este din excursia de la Brașov, iar poza e din Sibiu Dar e Poza! Acea pe care au cerut-o ei. Aceea care îmi amintește că nu e despre mine, e despre EI.
Copiii răspund cu mult peste așteptări dacă îi vedem și dacă simt că sunt parte din procesul de învățare. Motivația intrinsecă sporește și învață pentru că își doresc. Învață pentru că înțeleg că e parte din procesul lor de creștere. Și da, sunt momente când iau note mici.
A fi un profesor cu mentalitate deschisă nu înseamnă a da note mari, sau a nu ține cont de obiectivele stabilite. A fi profesor cu mentalitate deschisă înseamnă a vedea nevoile celorlalți, a le măsura și a ajusta comportamentul, tocmai pentru a atinge acele obiective împreună: ale mele și ale lor. Să stabilesc așteptări înalte, să provoc, să dau feedback real, să port conversațiile dificile și necesare. Toate acestea sunt comportamente ce țin de mentalitatea deschisă. Iar a vedea, a ajusta și a măsura, fac parte dintr-un instrument precis de schimbare a mentalității închise: VAM.
Ca profesor, dar și ca mamă, simt că trăiesc mereu într-un registru de subcuraj. Mi-aș dori să îndrăznesc mai mult, să uit de tot ceea ce am învățat și să fiu o foaie albă pe care fiul meu și elevii mei să scrie. Să îmi creez povestea văzându-l pe Vladimir și pe copiii mei de la școală dornici să-și urmeze visurile ca pe un zmeu, iar eu să alerg pe lângă ei.
Voi cum simțiți că este rolul vostru de profesori? Aveți certitudini, frici, curaj? Cum vă creați zilnic alături de elevii voștri?
M-ar ajută să știu povestea ta, de Profesor.