Autor: Cristina Ene, facilitator de Mentalitate Deschisă în educație
Cursurile acestui școlar s-au încheiat. Au trecut și Evaluarea Națioală și Bacalaureatul. Bate Titularizarea la ușă. Pare a se fi așternut liniștea. Totuși, dacă vom alege să ne ascuțim simțurile, vom descoperi că încă se aud ecourile evenimentelor care au construit acest an școlar. Privit de undeva de sus, pare a fi o călătorie în lumea extremelor. Un parcurs sinuos în care s-au reactivat bucle ce se hrănesc cu povești din școală.
Un an cât șapte
Un an în care profesorii au trăit, poate mult mai intens ca în alți ani, senzația că este nevoie să ajusteze constant, să fie pregătiți să-și reorienteze energia și să o dozeze cu înțelepciune. Și asta au făcut. Cu măiestrie, păsare și curaj. Au recalibrat încă de la începutul anului în funcție de noua structură, au îmblânzit frici, au îmbrățișat mâhnirea, mai apoi frustrarea, dar acestea nu i-au oprit din a atrage atenția asupra nevoii de a avea siguranță în școli. Unii dintre noi s-au simțit ,,Fără apărare”. Îmi răsună în minte titlul acestui scurt-metraj venit ca o undă de șoc sau ca o reactivare dictonului ,,viața bate filmul”. Și totuși, cine și-ar dori ca viața să bată filmul? Poate în filmele cu final fericit, mă gândesc. Dureros de adevărat și frustrant că subiecte importante revin pe tapet doar când apar situații grave care ne răscolesc în cele mai tăioase moduri.
Profesorul singur sau profesorul sigur?
Un an în care am devenit mai conștienți de o anumită fragilitate a meseriei de dascăl. Dar, chiar și în momente ca acestea, profesorii au găsit înțelepciunea de a continua, de a spera că vor vedea măcar urme ale unor direcții către normalitate. În fața unor reacții întârziate și lipsite de viziune clară, profesorii nu au capitulat. S-au ridicat, au exersat puterea empatiei și au continuat să construiască insule de siguranță și speranță, atât pentru ei, cât și pentru elevi. Au continuat să facă ce știu cel ma bine – să intre cu iubire în sala de clasă și să fie călăuze blânde și curajoase pentru elevii lor. Și totuși, avem nevoie de un sistem funcțional. Insulele pe care le creează profeorii sunt binefăcătoare, dar avem nevoie de o rețea funcțională. O rețea funcțională nu își are rostul în ea însăși, ci în binele pe care îl poate genera și în felurile care poate construi sustenabil.
A fost un an în care s-a auzit mult mai clar și mai intens vocea profesorilor și mesajul lor despre demnitate.
Pentru unii dintre noi a fost prima grevă, alții le-au trăit și pe ultimele două. Am intrat în grevă pe propria semnătură. Așa am simțit intrarea în grevă – un act de asumare și conștientizare că nu mai putem rămâne în poziția celui care nu are curajul să spună ce îi face bine, ce nu, și de ce are nevoie ca să îi fie bine. Zilele de grevă s-au simțit ca o acumulare continuă de energie. Și curgerea acesta de energie a fost amestecată și cu frustrări și dureri. Trei săptămâni de acumulare continuă a sentimenului de solidaritate, dincolo de presiunea cu care s-au confruntat profesorii. Cred că partciciparea la grevă a adus și schimbări pozitive, deși a fost frustrant și dificil de gestionat nepăsarea cu care am fost tratați de cei din grupul de negocieri. Greva profesorilor nu a fost doar despre salarii. Acesta este un adevăr pe care cred că nu merită să îl uităm. Iar ceilalți au simțit asta și s-au alăturat profesorilor. Părinți, elevi, studenți, actori au fost în piață pentru a susține profesorii. Au vibrat alături de ei, au spus simplu ,, Suntem cu voi!”
Lecțiile unei greve
Spuneam că greva a venit și cu ceva pozitiv. Ce schimbări pozitive a adus greva? Cred că profesorii au căpătat curajul de a-și recunoaște real măreția, de a spune clar și asumat că sunt profesioniști care merită să fie respectați. Cunosc profesori extraordinari, cu rezultate uimitoare, oameni care fac minuni în sala de clasă, dar care nu au avut curajul sau nu au fost încurajați să privească cu blândețe și să împărtășească aceste lucruri minunate pe care le construiesc alături de comunitatea de elevi și nu numai.
Apoi, văzând-mi colegii în Piața Victoriei și pe podul Demnității, am înțeles că oamenii aceștia și-au confirmat încă o dată și au confirmat tuturor că pot preda lecția respectului, chiar și când sunt puși sub presiune și ignorați. Tot atunci am văzut că și-au purtat cu bucurie și asumare menirea de dascăl. Iar asta s-a văzut în felul în care s-au întros în sălile de clasă. Nu cu încrâncenare, ci cu zâmbete. Nu cu nepăsare, ci cu bucurie. Nu cu ironie, ci cu maturitate. Nu cu lamentare, ci cu perspective spre viitor. Ce lecție grozavă de demnitate și curaj au dus profesorii în sălile de clasă!
Pentru acestea și multe altele cred că greva a funcționat ca un moment de oglindire a tuturor acestor lucruri minunate pe care le construiesc profesorii pentru că izvorul lor nu este altul decât iubirea.
Urmează o vară cu examene pentru profesori. Îmi doresc să fie o vară în care să le îngăduim profesorilor să susțină în liniște aceste examene, apoi să-și găsească echilibrul și să-și încarce bateriile pentru reîntâlnirea cu elevii.