Cred că în linii mari, destinul nostru este deja trasat încă dinainte de a ne naște. Trăim cu ideea unui liber arbitru, care, în opinia mea, există, dar doar la nivelul deciziilor mărunte. Avem și șansa de a ne împotrivi acestui destin, dar cumva drumurile converg și în final tot acolo ajungem.
Eu nu am vrut de la început să devin profesor. Bunica mea a fost dascăl, și mama profesor. Astfel, trăind la umbra unor „stejari falnici“, simțeam că nu prea aveam cum să mă dezvolt în această direcție. Ba mai mult, căutam să ajung sus la nivel decizional, să schimb lumea. Mai târziu mi-am dat seama că… greșisem direcția. Lumea nu se schimbă de sus în jos, așa cum se tot încearcă, ci de jos în sus.
Așadar două licențe mai târziu, două țări, vreo șase adrese, multe profesii mai târziu, pașii mei m-au adus înapoi, exact de unde am plecat – acasă. Am înțeles că aici era nevoie de mine, aici trebuia să fiu. Am încetat deci să mă împotrivesc și am devenit învățătoare.